vocea.

de 2 saptamani vii la aceeasi cafenea, la aceeasi masa. bei aceeasi cafea cu lapte, cu 2 cuburi de zahar. mananci ceva simplu, dar ii dai tu un aer sofisticat prin cateva gesturi. credeai ca nu te-am observat. de fapt eu asta cautam. asta vanam. si cand credeam ca nu mai am sperante, a fost de ajuns sa ridic privirea. erai chiar in fata mea. cat timp am pierdut cautand? nu inteleg daca te uiti prin mine sau acele priviri  calme si pierdute imi sunt adresate. imi fac o mie de schite in gand; ma simt ca un croitor care masoara, taie, rupe, coase la loc un material special care stie ca nu trebuie irosit. nu reusesc nici azi sa te abordez. dar mi-e frica ca maine nu ai sa mai vii. si frica asta imi da curajul ca a doua zi sa te astept la masa ta,cu aceeasi cafea cu lapte, cu 2 cuburi de zahar si o gustare simpla. dar vezi tu, simplitatea asta e chiar mai complicata decat credeam. tu reusesti sa dai valoarea acestor lucruri simple. asa ca de frica ca maine nu ai sa mai vii, de frica sa nu te pierd, imi iau cafeaua cu lapte, cu 2 cuburi de zahar, gustarea si ma asez timid langa tine. tu imi spui ca ma urmareai de mult timp. dar ti-era frica ca esti prea simpla pentru mine si nu aveai curaj sa vii la masa mea. atunci am realizat ca ti-am auzit vocea pentru prima oara.